Intr-un discurs de acum cateva luni presedintele american amintea de riscul ca SUA sa repete greselile Japoniei din anii ’90 si sa traverseze un “deceniu pierdut”.

Ce s-a intamplat de fapt in Japonia si la ce se refera “deceniul pierdut”?

De la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’70, Japonia a avut o crestere anuala de aproape 10%, toata lumea se astepta sa depaseasca SUA, cam cum se asteapta acum de la China.

In decembrie 1989 indicele Nikkei atingea un maxim de 39.000 iar 9 luni mai tarziu se prabusea la 20.200, scazand cu 40%. Reuseste sa-si revina, crescand cu 35% doar pentru a se prabusi din nou 1992 la 14.000 o valoarea cu peste 60% mai mica decat cea din  “varful” inregistrat in decembrie ’89. Astazi valoarea s-a stabilizat la o cifra cu 80% mai mica.

Bancile japoneze sufocate de credite neperformante au ingradit excesiv accesul la creditare iar guvernele au fost acuzate ca nu a luat masuri, cele cateva decizii rasunatoare nefiind de prea mult ajutor.

De ce a invocat Obama “deceniul pierdut”? Pentru ca pana acum indicii bursieri americani au urmat modelul japonez, de la o prabusire cu 40% imediat dupa anuntarea falimentului Lehman Brothers din septembrie 2008, pana la o revenire de peste 30%, daca luam in calcul valorile din luna mai 2009.

In ultimii 30 de ani cresterea economica a SUA a depins de cresterea consumului si a preturilor locuintelor si a activelor bursiere in paralel cu relaxarea accesului la creditare.  Cresterea exploziva a economiei japoneze se baza in principal pe exporturile sale care nu au putut creste la infinit, la fel cum nici indatorarea sau consumul american nu vor putea.